Enigma Otiliei

GEORGE CALINESCU

Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli cu un soi de valiza in mana, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mana intr- alta. Strada era pustie si intunecata si, in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroasa si fosnitoare ca o padure. Intr-adevar, toate curtile si mai ales ograda bisericii erau pline de copaci batrani, ca de altfel indeobste curtile marelui sat ce era atunci Capitala. Vantul scutura, dupa popasuri egale, coamele pomilor, facand un tumult nevazut, si numai intunecarea si reaprinderea unui lan de stele dadea trecatorului banuiala ca mari varfuri de arbori se miscau pe cer. Tanarul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutand, acolo unde lumina slaba a felinarelor ingaduia, numerele caselor. Uniforma neagra ii era stransa bine pe talie, ca un vesmant militar, iar gulerul tare si foarte inalt si sapca umflata ii dadeau un aer barbatesc si elegant. Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, dar coloarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie.