De

Gheorghe Varganici

De: depresie, dementa, dezamagire, despartire Acest volum isi propune o afirmare a identitatii aproape patologice a poetului, o identificare a cauzelor acestei identitati si o cautare a sensurilor pe care ea le implica. Intr-un univers pluvial, intunecat si rece, depresiile apar in culori, dementele sunt insotite de anotimpuri, dezamagirile au sentimente proprii, iar despartirile nu mai au chiar nimic. Toate insa incearca sa explice geneza acestei lumi, motivul pentru care ea exista sau chiar apocalipsa ei. Poetul isi asuma inevitabila suferinta a acestui univers bolnav, insa recurge si la alte personaje pentru a o putea suporta: o generica Ana sufera acte dintre cele mai brutale, iar tu”-ul necunoscut e un partener de conversatie care nu ofera niciun raspuns. Pozitionarea din unele poezii a lumii interioare in raport cu cea exterioara, palpabila, sugereaza ca volumul este scris dintr-o perspectiva dualista, daca nu chiar la limita dintre realism si metaforic. De noapte Spre parcul parasit ma poarta pasii, Ecoul lor in noapte suna crud. Prin banci, a zambetelor noastre umbra Eu pana si acum o mai aud. De sub pavele sparte creste iarba, Ineaca ale-aleii risipiri, Si parca iarba-avem si noi in suflet, Iarba in ochi si iarba-n amintiri. Ciulinii, monumente vegetale Ale-unei lungi si triste nepasari, Au luat in stapanire fosta fuga, Uitatii pasi, pierdutele carari. Dar inca isi mai amintesc copacii, Si se-nfioara degetele reci De vechile acorduri de chitara Ce-au sa ramana-n scoarta lor pe veci. Trecut-au peste cantecele noastre Soare si vant, zapada si noroi, Pan’ singure prin timp s-au prins sa tina Concertul despartirilor de noi. Printre copaci pandeste dimineata, Se-ncurca zorii in frunzisul ud, Dar intr-un parc ramas pe veci in noapte Eu pana si acum te mai aud.