Scrisori catre cel nenascut

Emil Dinga

Aruncarea (heideggeriana) in lume a omului - drept hrana grijii inevitabile, care-l asteapta sa se obiectiveze ca ipostaza valabila a mundaneitatii - este, probabil, cea mai contingenta necesitate metafizica.

Scrisori catre cel nenascut este un "tratat" pedagogic care nu va fi niciodata citit de cel caruia i se adreseaza si, astfel, nu va avea nici o consecinta asupra lumii vietii (Lebenswelt). Aceasta impotenta cauzala il proiecteaza ca pe o posibilitate (exterioara lumii) de a absorbi teroarea existentiala a disperarii kierkegaardiene, care asteapta ivirea unei "victime" (nascutul) din netezimea inconceptibila a neantului, de care sa se ataseze parazitar (sau simbiotic?). Fiind o posibilitate, "tratatul" aduce arhetipul (aglutinat de toti nascutii) in orizontul practicului, dar ramane, desigur, la orizont, adica intangibil. Dar, oare, poezia nu vorbeste (Nota bene: ar trebui sa revenim la recitarea/cantarea poeziei, care, astazi, este doar... citita) mereu despre intangibil, oare nu construieste, mereu, lumi a caror legislatie este (prin negarea legislatiei lumii vietii) intangibila? Intangibilitatea ca eidos al poeziei ar merita o hermeneutica speciala.

Emil Dinga (nascut in anul 1956, in comuna Cosmesti, judetul Galati) este economist in specialitatea cibernetica economica. Este profesor universitar de economie teoretica si de epistemologie economica, cercetator stiintific la Academia Romana, conducator de doctorat si de programe postdoctorale in domeniul economic. Este casatorit si locuieste in Bucuresti.

Debuteaza editorial in anul 2016 si publica, printre altele, volume de aforisme, poezie, proza scurta si instantanee lirico-metafizice. Emil Dinga evita, in poietica sa (ca si in limbajul poetic sau in "muzica sensurilor"), fundamentalismul unui postmodernism inteles ca o renuntare la lirism si la conceptualizare lirica precum si ca o coborare brutala a actului estetic nu numai in limbajul strazii, ci si in semnificatia extrem de particulara (expresia semnificatie particulara este, desigur, un oximoron) a acesteia. De fapt, el practica ceea ce, din anul 2002 incoace, in literatura poetica occidentala, s-a numit affective turn, care este o versiune de post-postmodernism sau chiar de anti-postmodernism (Nota bene: in nici un caz, de metamodernism, cum se mai spune in teoria si critica internationala) - mai exact, el prefera un lirism conceptual, bazat pe cerebralitatea crearii premiselor unei lecturi generatoare de emotie estetica. Pentru Emil Dinga (care preia sugestia lui Eco, aici), poemul nu este, in totalitate, la dispozitia cititorului, el (poemul) nu trebuie sa permita o hermeneutica aleatorie, complet libera, ci este, mai degraba, un ghid de reconstructie (care nu mai presupune, totusi, deconstructia anterioara), in cititor, a emotiei generatoare din autor - de aceea poietica sa, de exemplu, nu elimina punctuatia (gesticulatia gandului, cum s-a spus), asa cum fac "adevaratii" postmodernisti, deoarece ea, alaturi de ritm (de multe ori, si de rima) asigura un anumit grad de ghidare care pastreaza legatura emotionala si comunicativa dintre autor si lector.